Nu e nimic ușor și linistit într-o sală de operații.. Mult întuneric, multe zgomote de ustensile reci, multe sunete care, la prima ieșire din ritmul lor normal, te fac să tresari și să îți crească adrenalina. Apoi luminile, niște reflectoare dramatice, stau pavăză peste pacient ca niște generali ce așteaptă cu sufletul la gură deznodământul soldatului rănit de pe masă. Sunt impasibili la acest epilog de viață, căci nu le pasă dacă bolnavul trăiește sau moare, vor doar să se pregătească pentru restrângerea rândurilor în cadrul de război și pregătirea pentru luptă a altuia. Verdele de pe hainele oamenilor ce transpiră deasupra ta fac culoarea sângelui să îmi intre mai tare în pupile și să îmi creeze cumva o stare de calm aparent.

Te-au găsit  în ultima clipă și s-au grăbit să te aducă în această cameră schimbând cu teamă și profesionalism câteva priviri între ei, după ce mai bine de 20 de minute s-au rugat cu electroșocuri de inima ta să nu le cedeze printre degete. Și atunci am venit eu  și eu aici în sală când am simțit cum inima ta scormone prin pământul dintre lumi de frica să nu plece și să te lase gol pe dinăuntru. Nu sunt aici fizic, ci un abur fantasmatic deasupra camerei. Poate note muzicale din iubirea ce mi-ai purtat-o  s-au sculat leneșe din amorțeala timpului și au călătorit până la mine când inima ta ți-a stat. Nu știu dacă am venit din instinct, din reminiscențe, din vinovăție, cât mai ales că mi-a fost frică de ideea că odată cu inima ta aș putea să dispar și eu. Prin nări îmi pătrunde miros de  viață de după si culori de purgatoriu ce îți descriu liniile corpului se joacă șotron pe pupilele mele.

Privesc cu rușinea și curiozitatea unui copil analfabet către aparatele medicale. Nu înțeleg nimic din cifre si bip-uri, dar poate e mai bine așa. Le-aș zdrobi dacă mi-ar spune adevărul științific. Un bărbat bătrân, prima mână probabil, te atinge în mijlocul pieptului deschis în mod brutal, rămânând în același timp stăpân pe sine, în timp ce alți doi îi dau instrumentele necesare. La un moment se aude un sunet ciudat și ceva din partea de sus a corpului tău sare spre lumina, apoi fără ca cineva să facă vreun gest sau să observe, acel ceva aterizează pe podeaua sterilă cândva. Mă cobor fantomatic din tavan și încep să mă uit pe jos după acel ceva ce nici nu știu ce este, pentru că am impresia că orice bucată din tine e de importanță vitală. Întunericul parcă mă ține legată cu sfoară, căci toată lumina e acaparată de tine, acolo pe masa de operații. Întotdeauna ai fost un egoist. Și încep să pipăi ca o psihotică după piesa de puzzle sărită neaștâmpărat și fără să fi cerut aprobarea cuiva. Mă cutremur și pulsul îmi crește când, găsind ceva-ul murdărit de sânge îmi dau exact seama ce este. Sunt bucăți de diferite dimensiuni, mirosuri și forme ale iubirilor din viața ta, expulzate de disecția cardiacă. Doamne, tot ce ai iubit tu până acum îmi pulsează între degete de parcă îți țin în palmă toți anii pe care i-ai trăit. Pe unele le știu numele și vinovățiile, cu altele abia acum fac cunoștință. La o parte dintre ele știu ce ai iubit și ce te-a dezgustat, le recunosc calitățile și defectele, le simt chiar mirosul de parfum care mi-a înnegrit uneori anumite nopți. Prin cap încep să îmi treacă mai multe întrebări. Să le arunc în gunoiul plin de mănuși folosite de frică să nu îți intre la loc după vindecare? Sau să ți le păstrez pentru a te face întreg după operație pentru a îți ține companie la bătrânețe?

Indecizia gândurilor îmi este întreruptă de agitația ce s-a pornit deasupra mea și de una din vocile din sală. Văd asistente care așteaptă o comandă, un gest sau orice semn non verbal de la cei care dețin toate răspunsurile.

-Mă tem că nu se mai poate face nimic. Eu zic să declarăm decesul.

O altă voce, pare că cea a bătrânului, acoperă ca un dictator întregul haos:

-Nu încă. Mai încerc ceva.

Aleg să ignor aceste cuvinte, așa cum alegi toamna să ignori ploaia ce îți cade timid și încet pe tristețe de frică să nu te doboare psihic. Nu pentru că nu le-am înțeles, ci pentru că abia acum mi-am dat seama că ceva mai sângeros, mai dureros și mai vital mă mușcă din suflet. În tot acel ghem de iubiri sărite din tine nu m-am găsit pe mine, nu mi-am simțit mirosul de piele atinsă și nu mi-am pipăit existența în mănunchiul de vise feminine. Nu știu dacă de la lipsa aerului, de la mirosul de fum ieșit din electrocauter amestecat cu betadină sau de la faptul că stai nemișcat, dar lacrimi îmi apasă dureros ambii obraji. Eu nu sunt acolo printre toate acele ființe la care ai ținut și care și-au făcut loc în tine, nu mă regăsesc în rămășițe de amestec de vin roșu, trandafiri al căror roșu a prins aroma de gri presat în carte sau în vreun screenshot de piele mirosind a sex în nisip la apus.

Supărarea îmi dă cu grebla printre vene și oase și regretele și-au făcut drum lin până la suflet care, de frică să nu se spargă mi s-a ghemuit după coaste și își ține respirația de gelozie. Din nou miros de carne tăiată și sânge și zgomot de metale scrâșnind printre oase. Se chinuie toate aparatele să tragă de tine spre viață sau ce a mai rămas din ea. Dacă nu aș fi o stafie invizibilă în sala de operații, te-aș trage și eu către lumina de pe pământ, chiar doar și pentru a te lua la rost. Încep să urlu către tine, dar îmi dau seama că sunete nu îmi ies din gură. Am venit doar cu sufletul și inima la tine, corpul mi l-am lăsat acasă pe cearceafuri albe să îți rememoreze, la o gură de cafea, atingerile calde și îmbietoare.

Mă târăsc pe podeaua sălii schimonosită de atâtea organe și resturi de uman câte a vazut, mă caut iar și iar în acel ceva care a tâșnit când prima lamă și-a găsit drumul spre inima ta, bip-urile aparatelor continuă, iar halatele verzi au pe ici colo urme de sânge ca dovadă ca are loc un război între viață și moarte. Nimic, nu îmi găsesc niciun fel de mâzgă din a ta dorință pentru trupul meu, niciun atom de dragoste pentru ființa mea. Si atunci mă fulgeră realitatea și îmi dă foc pe interior oaselor: Nu m-ai iubit!

Mii de secunde, mii de gesturi, mii de atingeri îmi electrocutează amintirea despre noi, zile, nopți, luni și ani, oamenii în halate verzi mă îmbrâncesc deși sunt invizibilă, aud aparatele care te țin în viață colcăind și bip -ul acela. Să oprească cineva totul! Nu vreau decât să fii salvat. Căci eu, acum și aici, printre lumini ce cad doar pe inima ta, printre aparate și ustensile, printre cârpe îmbibate și tampoane de sânge, printre mirosuri de putrefacție și dezinfectant, printre cei vii care te așteaptă sau cei morți care te doresc lângă ei, printre toate acestea eu te iubesc.

Așa că mă decid să îți pun la loc acel CEVA ce a căzut din tine ca atunci când ei te vor închide să fie totul la fel. Mă ridic deasupra ta, așa dezmembrat și cu corpul deschis și când mă apropii de locul unde ar trebui să fie inima, ceva cunoscut și familiar îmi atrage atenția. Aș recunoaște-o dintre miliarde, căci s-a născut din mine, căci versuri mi-au plâns în miez de noapte datorită ei si aripi rupte din empatia atingerilor tale mi-au gâdilat corpul în dorință: iubirea ta pentru mine. Tu ai decis, inconștient și ținând de degete moartea, să mă ții lângă tine și să mă pastrezi doar pe mine.

-Îl putem Închide acum. A avut noroc de data asta, amărâtul! Felicitări echipei! Cineva să îi anunțe familia.

Eu ca abur mă scurg prin prima fereastră pe care o descopăr. Acum că știu ce e în tine, pot să agăț haina incertitudinii pe prima creangă dintr-o stradă pustie de oraș. Păsări înfometate și pregătite de atac vor veni într-o dimineață să ciugulească din sângele uscat ce a sărit pe ea, dând încet din penele de culoarea gri a unui trandafir uscat într-o carte. Și va fi ca și cum tot ceea ce am simțit se va ridica spre cer cu fiecare zbor al lor, desenând pe fundal de albastru nevrotic o inimă întreagă.