Nimic nu cred că deschide atât de brutal pleoapele cotidianului adormit, așa cum o poate face un război pornit lângă locul unde mănânci liniștit, într-o zi de februarie, o bucată de ciocolată.

Desertul pare să aibă același gust ca și înainte, doar că acum mușcăturile cu urme de cacao sunt săgetate de flash-uri de cadavre nevinovate. Îți spui în gând câteva ” Doamne ajută că nu e la noi!” ridicate de sub pătura unei firești nevoi de supraviețuire. Dar în aceeași clipă îți vine să îti rogi frumos motoarele conștiinței să își ungă rotițele și să te trosnească cu ceva emoții, fie empatie, fie altruism, fie milă sau frica față de ceea ce se întâmplă acum în lume. Și-mi vine să-mi dau palme, pentru că… surpriză… nu simt nimic! Oare sunt singura?

La ultima înghițitură vinovăția îmi dă genunchi în gură și încerc să îmi forțez tot corpul să se teleporteze Într-o zonă atomizată de proiectile unse cu ura bolnavă. Și ca un puzzle blestemat, încerc sa-mi postez in fata retinei bucati de case distruse sau, extrem de groaznic, cadavre fără de vină sau vârstă, a căror viață era identică cu a mea până acum. Respir adânc, dar imaginația mea, din nevoia de autoapărare, nu poate cuprinde mirosul de fum, forțat să facă o horă a ororii cu praful de dărâmături și cu carnea arsă.

Îmi este imposibil să simt ceva, oricât aș privi imaginile sau aș asculta vocea oamenilor de acolo. Probabil pentru că teroarea morții, frica care îți ordonă să fugi cât mai departe stiind că, după colțul clădirii, un glonte te poate duce-n alta lume, durerea care taie direct pe carne cand ti-ai lasat aproapele în urmă, toate astea nu-ți pot schingiui sufletul și nu-ți pot descleșta ghearele de liniște decât dacă le trăiești în realitate. Iar eu nu pot să simt nimic!

Unde respir eu acum e soare și iarba aici nu a prins gust de sânge învechit, scurs dintr-un copil care nu va mai pipăi apusul cu ochii niciodată. Unde eu nu aud sunetul asurzitor al sirenelor ce îți pot anunta sfârșitul sunt doar zgomote de crengi plictisite deja de iarnă. Și unde voi dormi la noapte stelele vor avea drepturi depline de a străluci singure, fără să fie eclipsate de lumina obuzelor. Iar eu la noapte nu voi simți nimic!

Eu nu pot cuprinde în litere măcar un gram de suferință, măcar o virgula de disperare, măcar un punct durere din ceea ce le scrie tirania acum pe foaia destinului acestor oameni. Dar în această seară, când aici departe nu mi se poate întâmpla nimic, mă uit la mainile mele si sunt pline de ciocolata topită. Am strâns-o atât de tare doar pentru că mi-am imaginat pentru o clipă copiii sub gloanțe, asemeni unei mame în război.

Miroase a moarte în lume, dar eu termin ciocolata și am să admir tăcută lumea care reușește să simtă nu prin cuvinte, ci mai ales prin fapte acest Ceva pentru care umanul nu a primit destule celule de putere.

Mi-ar fi fost imposibil să pun o poză la această postare, dar golul rămas în locul acesteia poate fi dorința de a simți mai mult. Poate mâine, când mirosul de moarte se va domoli pentru cei de acolo, undeva, nu foarte departe de aici.