București , 13 septembrie 2022.

Uneori urăsc toamna arămie care mi se furișează încet în corp și începe să-mi pompeze depresie în vene. Numai gândul că diminețile mă vor întâmpina afară cu degete friguroase de aer, mă face să trag adânc aer în piept și să îmi pun înaintea retinei bucăți de vară fierbinte. Mă supăr ca un copil în prima zi de grădiniță când mă privesc în oglindă și poți ușor să îmi citești anii pe față. Ehee,…au fugit anii tineretii mai ceva ca șobolanii când simt că vin inundațiile. Feminitatea și-a băut cafeaua mai repede ca mine, căci încep să îmi aranjez părul în toate felurile, dar nimic nu mă multumește.

Teheran, 13 septembrie 2022

Pentru mine, o fată simplă de provincie de 22 de ani, Teheran-ul este frumos în orice anotimp, dar toamna parcă îți spune altă poezie a orașului de la poalele munților Elburz. Cu greu am reușit să conving familia să facem această vizită, dar acest oraș din sufletul meu a avut tot timpul darul de a ne apropia. Poate pentru că e ceva spectaculos în a ne ține de mâini și a admira priveliștea de pe podul Tabi’at, cu verdele care îți rămâne pe retină sau a ne plimba pe Valiasr o zi întreagă. Este greu să-mi găsesc plăceri, altele decât cele pe care mi le permite pământul și natura, dar copilăria, învățămintele și oamenii din jur au reușit să mă injecteze în gânduri și piele cu faptul că afară este frumusețea, nu în tine.

București, 13 septembrie 2022

Am ales azi să merg pe jos, pentru că este una din zilele când gândurile mă gâdilă și nu-mi dau pace decât dacă le frământ prin pași pe iarba. Aleile din parc au dorințe paranormale de a-mi înghiți grijile și de a mi le transforma în speranțe. Verdele din jur pare să prindă vorbe și să îmi arunce din loc în loc cuvinte de admirație, de parcă aș fi desprinsă din O mie și una de nopți. Dar ceea ce mă face să îmi incep ziua mai bine este vântul care face conversație cu părul meu lung. Un adevărat răsfăț într-o banală zi de marți.

Teheran, 13 septembrie 2022

Îmi sărut părinții de „Bună dimineața” , apoi încep să mă pregătesc de plecare. Sunt atât de entuziasmată de faptul că voi simți mirosul de jigar gândilându-mi nările, încât îmi pun în grabă vălul și mă duc să verific dacă fratele meu e la fel de fericit ca și mine. Tabloul cu lalele roșii din camera de hotel mă face să mă simt ca frumoasa Shirin din legenda persană. Tânărul Farhad se sinucide aruncându-se de pe o stâncă atunci când află ca iubita sa, Shirin, a fost ucisă, iar fiecare picătură de sânge se transformă într-o lalea roșie. Dar moartea este atât de departe de mine acum, încât dau la o parte din fereastra gândurilor vălul acestei triste legende.

București, 13 septembrie 2022

Atunci când viața își cere drepturile de autor, este atât de greu să îi smulgi creioanele din mână pentru a nu îți scrie ție viața plină de drame. Îți vine să o apuci de toate încheieturile, să o trântești la pământ și să îi puii genunchii pe gât cerându-i să te distribuie într-un film cu final fericit. Dar încearcă tu, ca femeie, să te iei în gură cu viața, oricât de femeie ai fi!

Teheran, 13 septembrie 2022

Încă aveam în imaginea ochilor poza pe care o face orașul în amiaza imaginației mele, când mâini agresive și necunoscute mi-au capturat corpul și m-au târât într-o mașina. Am auzit cuvinte fără înțeles, așa cum pământul nu înțelege când un taifun se repede să îl schilodească. Ultimul lucru pe care l-am văzut înainte de bezna ce urma să mă lovească, au fost ochii fratelui meu în care nu am putut citi decât groaza unui om lovit de fulger.

Bucuresti, 13 septembrie 2022

Uneori am impresia că orele își fac cărare pe lângă mine de parcă sunt șerpi invizibili care nu vor altceva decât să mă atragă spre noapte. Și totuși plictiseala mă îndeamnă să mă joc cu părul de parcă asta ar fi singura sarcina pe care am primit-o pentru ziua de azi. Poate pentru că acest lucru mă duce pe mangaieri atemporale la fetița ce eram când mama îmi făcea codițe. Și mângâierea asta emoțională aduce în mine solzi de libertate și nostalgie. Și pentru mine este lucrul cel mai firesc să las culori îmbătate de apus să îmi dea părului dansul unei femei îndrăgostite pe care apoi să îl surpind într-o fotografie. Undeva departe, fără să mă gândesc la asta, podoaba de senzualitate te-aduce mai aproape de viața de dincolo de locul unde Soarele apune.

Teheran, 16 septembrie 2022

Îmi caut în vânătăi și durere culpa de care mă fac vinovată în clipe când știu că îndurarea e prea umilă pentru acești pereți goi. Poate că am privit prea mult, poate că am greșit locul sau timpul. Singura durere e că nu mai apuc să văd acel verde mâine, să miros o strada lungă sau să gust din pâinea unui septembrie. Nu mi-am căutat cuvinte de penitență în corpul bătut, doar pentru că m-am gândit la ai mei, la familia mea care va înveli trupul meu în 5 bucăți de pânză, alături de oglinda și bucata de pâine. Ce ironie! Dimineața m-am sculat pentru a trăi, seara m-au pregătit pentru a muri. Și singurul lucru de care pot lega plecarea mea spre cer sunt fire rebele pe care le-am uitat neascunse, în graba de a mirosi priveliște de toamnă într-un oraș care-ți vânează mișelește orice vanitate nevinovată.

Bucuresti, 16 septembrie 2022

Încercăm degeaba să ne punem în genunchi conștiinta și să o forțăm cu biciul empatiei să simtă ceea ce poate simți o femeie trimisă la moarte pentru o șuviță de păr. O știre departe de cotidianul nostru nu ne poate face să gustăm prin porii gândurilor ceva ce pentru noi are miros de ” nu se poate”. S-au ridicat femei puternice care i-au strigat durerea și injustețea, care i-au plâns lacrimile pe care Mahsa a ales poate să nu le mai așeze la picioarele necruțătoare ale „oamenilor morali”. Și-au tăiat părul ca într-un strigăt universal de a arde ideea că a fi femeie este un păcat sau o pedeapsă. Câteva zile mă voi gândi, atunci când voi privi în oglindă, că undeva acolo departe, câteva fire de păr au transformat, într-o simplă zi de septembrie, o fată într-un înger. Apoi totul se va cuibări pe nesimțite în file prăfuite de știre.

–

–

–