E dimineața aceea în care am în oase nevoia de a simți că fac parte din univers, pentru că doar ideea de a știi că se prevede un alt week-end în care sunt fix un muritor de rând îmi roade stomacul imaginii de sine în ultimul hal. Mă gândesc în fel și fel ce aș putea posta, astfel încât să încânt cei 10 followerși câștigați cu greu și să îi determin să apese pe butonul de „like”. Nici nu îmi permit să sper la un mic comentariu aruncat de vreun cunoscut. Aici ar trebui să postezi ceva „inteligent”, fie un animal pierdut, o chestie civica sau un eveniment important din viața ta, lucruri la care lumea simte nevoia să reacționeze .

Nu pot pune nici valuri, nici vreun vârf de munte sau să mă plimb cu telefonul printr-un hotel de lux , făcând poze încontinuu la orice, începând de la mocheta, baia extravaganta sau la întreg meniul din restaurant pe care l-am comandant fix pentru content. Cine naiba poate mânca 2 supe, 3 feluri principale si 2 deserturi din care trebuie să gust languros și apoi să ling și lingurița? Tocmai acum s-au găsit florile din curte să se ofilească, când puteam face un tur al înmiresmatelor creaturi ale pământului , că doar se găsea vreo tanti să mi le admire. O tarta de piersici flambată mi-ar fi prins bine în această zi, stârnind gospodinele de pe Facebook să share-uiască către familia extinsă, dar drumul pentru ingrediente nu pare să merite deranjul.

Îmi vine să mă spăl pe cap și să-mi aplic tot felul de măști și soluții care să mă propulseze in online ca o adevărata Rapunzel, să alerg cu părul în vânt pe o muzică de yoga și să îmi pipăi părul de parcă tocmai am coborât de pe un vas de crozieră de lux. Dar ce să vezi? Tocmai s-a terminat apa caldă din boiler și părul meu azi e hotărât, rebel si anost, să nu se lase făcut vedetă pe social-media. Plus că vasele de la cina de aseară nu prea înțeleg ele cum e cu postatul și se încăpățânează să se usuce cu resturi de mâncare pe ele. Deci mă hotărăsc să păstrez apa caldă pentru acest calvar inutil umanității. Cu fardatul aș putea da lovitura. Aș împrăștia, deloc la întâmplare și în mod elegant, multe farduri pe masa din living, neapărat cu brandul la vedere, apoi aș filma pe repede-nainte cum mă transform din Fiona în actrița beton de la Hollywood. Dar naiba stă să se șteargă după, plus că le și văd pe unele cum se strâmbă în eter sau, mai rău, dau din deget în sus peste postarea mea fără niciun fel de reacție, deși mie mi-a luat o juma de oră să mă prefac că fac asta cu cea mai mare usurință.

In fine, grea meserie asta. Când eram mică, tot ce trebuia să fac pentru a capta atenția cuiva era fie să îmi pun înghețata pe haine, fie să sar în noroi pe aleile parcului, iar la final nici nu mă așteptam ca like-ul meu să vină sub forma unei pălmuțe aplicată delicat pe dosul meu de către mama. Era singurul meu follower la acea vreme. Dar si unul foarte fidel și activ în contul copilariei mele. Spre adolescență s-a mai schimbat treaba. Numai dacă îmi puneam o fustă deasupra genunchilor și aveam la comentarii cât să-mi ajungă pentru o viață, începând cu muncitorii de la conducta de gaze si terminând cu șoferii de autobuz care share-uiau ” admirația” pentru postarea mea cu un claxon de toată frumusețea. Doar că nu se găsea nicio aplicație pe atunci să ți le contorizeze și nici să te felicite când atingi un număr record.

M-am hotărât. Voi posta o carte deschisă în timp ce eu par să admir cerul de astăzi pe o păturică în curte. Așa mi se pare că împusc doi iepuri dintr-o lovitură. Nu par proastă si, în același timp, pot fi luată drept o romantică pierdută în tumultul femeilor de îndoielnică calitate. Îmi ia cel puțin 10 minute să găsesc o poziție care să facă cât o mie de cuvinte. Fac selfie dupa selfie, șterg, așez cartea în diferite ipostaze, apoi mă decid. După cum toată lumea știe, toată treaba nu se încheie aici, pentru că tonul face muzica. E necesar să aleg o melodie care să fie în trend, dar să și surprindă exact sentimentul pe care vreau să îl transmit (faptul că mă plictisesc și nu am găsit altceva mai bun de făcut poate fi considerat un sentiment?). O dată melodia aleasă, ajung la partea care mă va stoarce sigur de toate puterile mele intelectuale. Cuvintele, acea frază care să însoțească imaginea și care va face diferența dintre un fâs si o postare la care voi reveni multe zile doar pentru a culege roadele. E gata. Apăs ” post” și mă simt mai mândră decat atunci când am predat lucrarea de licență la sfârșitul facultății. De aici totul depinde doar de ceilalți.

Nu trece o secundă și mă trezesc că iau telefonul pentru a citi feedback-ul, de parcă întreaga omenire stătea pe stand-by, cu sufletul la gură, doar doar m-oi gândi și eu să pun ceva pe feed. Nimic! Capul mi-o ia razna și încep să mă gândesc unde am greșit și ce puteam să fac mai bine. Degetul îmi alunecă temător pe butonul de „delete” și așteaptă ca un soldățel cuminte să primească ordin de la general. Închid aplicația și mă gândesc deja la următoarea mea postare. Voi face ceva beton de data asta și voi rupe gura târgului.Totul este să mă pregătesc mai bine, căci se vede treaba, postatul nu este pentru oricine și trebuie făcut cu cap, fund, sâni sau orice îți este la îndemână.

Trec ore bune și postarea mea rămâne la fel de ignorată precum salatele într-un restaurant all-inclusive. Toată lumea e fiartă pe carne si dulciuri, iar poza mea cu o carte lucioasă si cerul la fel de albastru ca oriunde într-o zi banală nu merită mâncată. Precum Richard al 3 lea mă pregătesc să anunț lumea virtuală: „Un like, dau un regat pentru un like”. Dar realitatea dă brutal cu gheață în mine și mă trezesc că spăl vase într-un week-end banal, la fel de necunoscută și neinteresantă ca și ieri, în plus bine s-a spus că ” nu contează cât de faimos, când mori , mărimea înmormântării va depinde destul de mult de vreme”.