De ce mi-am aprins o țigară?…

Și mi-am aprins o țigară…Sigur ..mă veți întreba și ce e cu asta. Nimic! Milioane de oameni își aprind o țigară, dar pentru fiecare înseamnă altceva și fiecare are motivele lui din spatele acestui gest. Și totuși mi-am aprins o țigară..

Uneori o fac pentru că doar simt să fac acest lucru, uneori o fac din obișnuință, uneori o aprind „la nervi” , cum se spune..dar de cele mai multe ori o aprind pentru că îmi place pur și simplu. Și da, îmi aprind o țigară pentru că așa vreau….

În această dimineață am aprins-o pentru a îmi fi tovarășă când mă gândesc la tine. Și ea te cunoște la fel de bine ca și mine, poate chiar mai bine, pentru că nimeni nu o poate acuza de subiectivitate. Eu îți iubesc fiecare părticică, fiecare gând, fiecare mișcare și nu văd decât frumosul și albul la tine. Atunci când e aprinsă, ea îți vede și minciuna, și egoismul și negrul și vede și momentele în care te ridici de lângă mine, satisfăcut și rece, în timp ce eu rămân cuminte pe un colț de pat cu întrebări pe piele la care știu că nu o să primesc niciodată vreun răspuns.

Din momentul în care flacăra a atins vârful acestei țigări, mi-am dat seama că va fi pentru câteva clipe despre tine.Și totul se va sfârși în momentul în care, dezamăgită că viciul a fost atât de scurt, voi stinge cu mai mult de o mișcare mucul în scrumiera plictisită de câte gânduri am aruncat în ea o dată cu chiștoacele mele, așa cum încerc să sting de fiecare dată în mine vorbe grele pe care tu mi le arunci, fără să mai întorci capul în urmă ca să vezi ce cenușă lași.

Primul fum tras e aici și odată cu el și primele amintiri amare cu tine. Îmi aduc aminte de parcă a fost ieri prima dată când am fumat lângă tine. Tocmai ce îmi spusesei că sunt cea mai frumoasă din lume și mă simțisem unică și fericita, o adevărată regină a Universului, dar un univers format doar din doi oameni care stau împietriți într-un moment de umilă și stânjenitoare sinceritate.

M-am apucat să fac ceva cu mâinile de teamă că orice cuvânt spus ar putea răpi magia de deasupra noastră.Așa că am aprins o țigară și imediat mi-am găsit acolo în ea echilibrul și o mică scăpare exact cum găsește o rândunică fugarită de vreo pisică jigărită un refugiu pe o ramură de copac. Știe că încă pericolul nu a trecut, dar trage în piept pentru câteva secunde victoria unui moment de respiro. Nu mă puteam gândi decât la momentul în care voi ajunge la filtru și va trebui să mă arunc din nou în vâlvătaia cuvintelor spuse de tine. Dar m-ai lăsat să fumez în tăcere. Probabil acolo undeva, în interiorul tău găsisei și tu o ramură de care să te agăți.

Restul de țigară l-am petrecut doar cu frânturi din noi, poate un moment în care am ascultat o melodie fără să auzim vreun vers, poate o clipă când ne-am ținut în brațe uitând să respirăm altceva decât rotocoale de corpuri satisfăcute în grabă, poate orele pe care le-am petrecut fără să vorbim pentru că decisesem să ne pedepsim prin absența infantilă a oricărei conversații, specifică unor adolescenți.

Obosită de fum și gânduri, am stins țigara cu rigurozitatea unui pompier, dar cu o sete nebună de a aprinde alta în clipa următoare.

Doar sentimentul greu că asta mă va face să mă gândesc la tine m-a oprit. Prea multa durere într-o țigară, prea mult efort emoțional, prea multe amintiri. Acum mă îndepărtez ușor, fac pași mici și tăcuți pentru că știu că undeva ascunsă, după fire de iarbă umezită stă o pisică jigărită care abia așteaptă prada ușoară.

Vedeti? Până la urmă țigara este doar o țigară..devine mult mai mult doar când o lăsăm să ne muște din trecut.

Când rupem „Noi”, mă-ntorc la „Eu”

Mi-am ținut mult timp privirea lipită de covorul crem și cred că am înnumărat firele de țesătură din el de câteva zeci de ori de frică să nu dea naiba să îmi ridic privirea către tine. Pierdeam uneori numărul, încurcată de lacrimile mândre care mi se rupeau din ochi și ajungeau pe același covor crem fără să îmi ceară voie. Nici corpul nu îmi ceruse permisiunea în acel moment să tremure de durere. Era pe cont propriu, cu propriile lui amintiri, cu propriile păreri de rău. Și parcă îl puteam auzi cum mă întreabă în tăcere cine îl va mai mângâia de acum încolo sau la ce mâini va mai vibra el. Acum te urăște și el, la fel ca și mine, poate chiar mai mult. L-am simțit la un moment dat cum se contorsionează, de parcă repetă în gând, ca pentru ultima dată, mișcările iscate dintr-o plăcere pe care ne-ai împrumutat-o la amândoi într-o zi de iulie amețitor, când pe fire de iarbă mirosind a rușcuță trecută. Atunci nu mi-aș fi putut imagina ziua de azi. Pentru că nu-ți poți imagina un sfârșit când pipăi prin toți porii conștientului fericire.

„- Spune ceva!..te-am auzit printre rânduri de amintiri rupte de vertebre.”

Ce vorbe aș putea să rostesc la un final? Este ca și cum i-ai cere unei păsări să își rostească prin siringe testamentul când simte cum se apropie glonțul fatal de ea. Nu știe ce ar putea spune și cui. Din instinct știe că nu poate opri vânătorul din setea cu care vrea să îi curme destinul. Singurul lucru pe care îl poate face este poate să își cânte un ultim cântec de pieire în speranța că celelalte înaripate îi vor afla sfârșitul.

Un „de ce?” mi se scurge de pe buze și o ia încetișor prin cameră, așa cum unui câine zdrobit de mașină i se scurg organe după lovitură. Văd aceste 4 litere cum parcurg timid și pline de reproșuri drumul până la destinatarul lor. Le regret de cum le-am dat drumul afară din mine, căci mintea nu îmi este pregătită pentru un răspuns efemer, fără noimă și lipsit de importanță.

„De ce-urile” nu se spun niciodată pentru celălalt, ci le rostești doar pentru a acoperi liniștea. Mi-am dat imediat seama că nu voi afla niciodată motivele tale și nici nu aș călca mai bine asfaltul iubirilor viitoare dacă aș înțelege de ce mă arunci. Probabil aș găsi aceleași minciuni pe care le-am auzit de la tine în vreun film prost făcut sau în vreo replică a unui personaj de roman și atunci aș simți cum măruntaiele din mine își fac propria revoluție la amintirea acestui moment scârbos.

Ai decis să frământi din „Noi ” un ” Eu și Tu” fără să îți pese ce se coace mai departe în viața fiecăruia. Mi-aș pierdea vremea și răbdarea să scormonesc acum în covorul de zile dintre noi, începând din ziua când am ridicat bariera de sigurătate pentru tine, unde am greșit sau dacă. Creierul mi-a injectat deja în fiecare celulă că este doar vina mea, că numai eu am pătat cu moloz de plictiseală și indiferență canvas-ul unei iubiri ce se dorea eternă. Mă doare atât de tare fiecare celulă, încât l-aș chema din trecut din cărțile shakespeariene pe părintele Lorenzo să mă adoarmă până când tu vei fi murit. Îmi aud fiecare oscior cum crapă de ciudă că nu mai alcătuim împreună un curcubeu. M-ai lăsat singură să răsar după ploaia de lacrimi și lumea își va da seama că sunt doar eu după nunțele de gri.

Te las să fi un „Tu” fericit acum. Un singur lucru te mai rog. Nu călca în drumul tău spre ușă pe covorul crem, ci încercă să zbori până afară. Acum acest „Eu” mâncat pe dinăuntru de promisiuni și vise ar deveni prea trist dacă la despărțire mi-ai lua și lacrimile vărsate pe tălpi.