Înainte de moarte….

Păi să vedem. Îmi pot mișca picioarele, deși stângul pare un pic amorțit și degetele de la acest picior par mai leneșe decât  de obicei. Mâna dreaptă e sub mine cumva, dar o pot șimți cum mișcă sub spatele înțepenit. Încerc să îmi localizez întreg corpul în această cutie. Stai! Unde sunt? E întuneric beznă și niciun sunet nu se aude de afară. Stau liniștită și ascult. Nimic. Încerc să mă mișc mai aproape de un perete al cutiei, dar ceva mă oprește. Încep iar să îmi localizez fiecare părticică a corpului pentru a căuta un fel de sfoară care m-ar ține legată. Nu. Sunt liberă, dar totuși nu mă pot mișca decât câțiva centimetri la dreapta său la stânga. Poate dacă aș încerca să miros ceva mi-aș putea da seama unde mă aflu și de ce. Îmi ridic nasul cât pot de sus spre capacul cutiei și încep să adulmec exact ca un câine de vânătoare pus de stăpân să găsească prada abia împușcată. Simt ceva. Nu e un miros pe care l-am mai întâlnit în viața mea său poate nu mi-l aduc aminte. Creierul meu pare și el să fie în acord cu corpul. Nu mai vrea să mă mai locuiască nici el și să îmi răspundă la comenzi. Și totul pare ca și cum eu sunt deasupra corpului și încerc să îl fac să mă asculte cu ultimele puteri. Mirosul de afară își face loc subtil în nările mele goale. Merge golănește pe lângă epiteliul din spatele nasului, apoi se dizolvă. Hipocampul mi se trezește din beție și mă lămurește că este vorba de tămâie. De unde să vină miros de tămâie aici, în această cutie unde este întuneric beznă și unde nu prea pot să mă mișc mai mult decât câțiva centimentri dreapta stânga? Dacă aș putea să îmi amintesc ultimele ore, poate aș găși un răspuns pentru asta. Dar mă simt de parcă aș fi fost prădată de orice amintire recentă. Poate mă joc de-a  v-ați ascunselea cu lumea și aici e locul în care mă ascund eu. Dar nici asta nu ar explica mirosul de tămâie abia aprinsă. Decât dacă ne jucăm într-un cimitir. Ce glumă proastă mai e și asta?

Încerc să îmi aduc aminte ultimele ore, ce am făcut și cu cine eram. Să încep cu dimineața. M-am trezit și mi-am făcut repede o cafea. Apoi am ieșit pe terasă casei și am fumat. În timp ce am fumat m-am gândit la petale. Nu știu de ce am făcut asta. M-am gândit dacă petalele șimt durere când sunt rupte. Dacă simt ură pentru acele mâini care vin și le smulg doar pentru a afla dacă persoana dragă le iubește. Cum ai putea să afli dacă un om te iubește doar smulgând petale rând pe rând? Dar petalele își fac datoria și se lasă smulse doar ca un om să fie fericit ..sau trist. Depinde care e ultima petală.

Simt și eu o durere ascuțită acum în picior. Stai! Simt una și în mâna stângă. E o durere ce pornește de la degetul mare, urcă pe cot până la umăr, umăr care pare mișcat din locul lui. În locul ăsta strâmt și întunecat încerc să îmi pipăi brațele, să îmi ating umărul. Îmi e greu să mă mișc și împing cât pot capacul acestei cutii de lemn. Poate dacă aș încerca să mă întorc într-o parte mi-aș putea pipăi mai bine corpul. Dar îmi dau seama că este o idee stupidă. Mă doare mâna stângă și mai rău acum că m-am agitat.

Aud acum voci. Par să se apropie de locul unde sunt. Problema este că nu știu dacă mă vor auzi când țip. Mai bine să bat, să dau cu pumnii și picioarele în capac. Încerc să fac asta imediat, de teamă că vor trece mai departe fără să mă audă și voi rămâne închisă în continuare. Dar imediat ce îmi pregătesc membrele pentru un adevărat atac, o durere ascuțită și îngrozitoare mă pune la respect. Am uitat de durere, pe care o simt cum îmi taie membrele ca un fierăstrău.

-Lăsați-mă să ies! Vă rooog! Sunt aici, deschide capacul!

Mă opresc șocată. Îmi aud cuvintele în cap, dar nu și vorbele în afara. Cuvintele mi-au fost gândite, dar nu și rostite. Îmi dau seama de asta pentru că realizez că buzele mele nu s-au mișcat deloc. De ce nu pot vorbi? Și dacă nu pot vorbi, iar cuvintele nu ies în afară, cum oare va putea cineva să mă audă? Oare îmi voi petrece urmatoarele ore aici, neauzită de nimeni, neajutată de nimeni? Până când? Până nu voi mai putea mișca niciun membru, până când nu voi mai șimți niciun fel de durere? Mă voi stinge aici, nu știu nici eu unde, îmi voi risipi ultima suflare, nici eu nu știu de ce? Voi auzi cum trec oameni pe lângă mine, fără a le putea cere un ultim ajutor? Îmi voi lua „rămas bun” de la tot ce a fost , fără măcar să înțeleg de ce s-a întâmplat asta?

Un pic de lumină, atât cer. Un pic de aer, să mă dumiresc ce am. Atât mi-aș mai dori acum, în aceste momente în care șimt că îmi scapă printre degete și inimă și vene, și oase și organe, și șimturi și gânduri, și amintiri și sentimente. De fapt, mă scap pe mine printre degete toată și mă șimt împinsă spre o altă lume. Eu, fata de x ani, tristă și neîmplinită, credulă și pe alocuri romantică, proastă și slabă de înger, dornică de aventură, dar mai întotdeuna leneșă. Eu, fata căreia nu i s-a spus niciodată „ Te iubesc”, fata care acum, după toate semnele care pătrund în această cutie de lemn, pare să nu mai aibă nici timp, nici spațiu, pentru că această fată se pregătește să moară.

Dar înainte de moarte există viață întotdeauna, fie ea scurtă sau lungă, fie ea fericită său tristă, exact așa cum înainte de zi există noapte, cum înainte de ură există dragoste. Viața mea nu a avut nimic special înainte de moarte, cu o singură excepție: TU!