A apărut pe Facebook acum ceva vreme o pagină unde lumea era invitată să pună o poza cu ceea ce vede pe fereastră, într-un moment în care o pandemie venită de niciunde și atât de neașteptat ne-a țintuit în propria casă, asemeni prizonierilor care sunt închiși fără să se știe vinovați de nimic, dar cărora li s-a spus că este pentru binele lor și al lumii. Și ca niște copii speriați și pedepsiți de un părinte autoritar, absent și uneori invizibil, ne-am refugiat resemnați în buncărele intimitătii, lăsați să ne mâncăm traiul doar supravegheați de propriile noastre temeri și angoase. Și uite așa, ne-am bucurat de colțuri de lume pe care nici nu ne gîndeam să le vizităm, de munți străini, de cascade mirific colorate,de peisaje care mai de care mai spectaculoase, de frânturi de viață împrăștiate de ochii unui copil sau ai unei bătrâne singure.

Atunci m-am gândit, privindu-le cu o curiozitate molipsitoare, ce mult mai mult mi-ar plăcea să văd aceste poze din cu totul altă perspectivă. Adică ce am putea vedea dacă camera de fotografiat ar fi îndreptată înspre interior și nu afară. Mi-aș dori să le văd acelor oameni exact poza din interiorul lor, screeshot -uri de suflet exact în momentul în care au făcut acea fotografie pe fereastră. Dar încă nu s-a inventat un RMN de psihic, un CT a ceea ce simțim pe moment, a ceea ce ne râcâie pe dinăuntru, chiar dacă afară putem să admirăm o priveliște superbă ce doar în câteva ore călătorește virtual în milioane de case și chiar primește mii de aprecieri.

Voi încerca eu aici să îmi fac un selfie la suflet și voi încerca să mă arăt exact așa cum v-aș arăta copacii roșii pe care îi pot admira acum în fața casei sau cum aș poza un câine leneș ce stă pe treptele casei, sătul să mai alerge lighioane.

Stați să îmi iau aparatul și sunt gata. Nu, nu verificați internetul! Nu am să pun o poză în adevăratul sens al cuvântului. Ar fi prea banal și mă tem că îmi e frică de o expunere atât de mare. Am să vă explic eu, pas cu pas, fiecare pixel în parte, din ce e compus selfie-ul stării mele.

Vedeți acolo în dreapta jos ceva gri? Acolo este neîmplinirea mea. Nu arată prea bine și asta nu pentru că nu am aplicat niciun filtru, ci pentru că e putredă de când locuiește în mine. O am de când aveam 20 și ceva de ani și stă aici, fără să plătească chirie,resemnată și tristă, asemenea unei pisici bătrâne de apartament care nu mai tresare decât la o porție de pește proaspăt. Apoi, cumva mai la stânga puteți observa în toată splendoare lui un triunghi, căruia eu îi spun „triunghiul eșecului nemuritor”, pentru că s-a încăpățânat el să se formeze din 3 lucruri care nu prea te lasă să reușești în viață: frică, mânie si gelozie. Le port cu mine oriunde și mi se lipesc de talpa cotidianului așa cum ți se lipește nămolul de pantofi pe o uliță uitată de civilizație. Undeva sus, acolo unde în unele poze unii admiră un vârf de munte sau o bucată de cer surprins la apusul sîngeriu, la mine în selfie se vede ceva de o culoare verde aprins, așs cum sunt munții în Elveția în plină toamnă. Acolo mi-am surprins eu în acest instantaneu prăjitura mea de suflet. Am focusat pe acest punct, pentru că mă surprinde cel mai bine și e singura parte din mine pentru care nu plătesc penalități. Este bucuria orgasmică a lecturii unei cărți, este pauza de extaz la auzul unui cântec, este lovitura dulce a unui cutremur dat de cuvinte de iubire și foarte des este sughițul de pasiune atunci când scriu fără sens și fără vreo valoare.

Acesta este selfie-ul meu de acum. Tăcut, umil și inferior. Să nu îmi dați „like sau share”. Astfel de poze nu merită distribuite, ci doar privite. Asemeni unui deal de primăvară, asemeni unei ninsori încăpățânate sau a unui porumbel venit la geamul nostru, mirat de penuria umană din acest an bolnav.

Și totuși, ce este o postare fără niște tag-uri grozave? Așa că pun și eu câteva: #selfiedesuflet#schelet de sentimente#starederahat.

A te căsători sau nu? Asta e întrebarea!…Înainte să vă puneți în gând întrebarea dacă eu sunt căsătorită, răspunsul este nu. Acum că toată lumea, mă rog, aia 3 care citiți pe aici, știe în ce tabără mă situez, am să mă apuc să scriu despre căsătorie în general, în particular, pe laterală, diagonală sau cum îmi iese la vârsta mea și la neuronii mei. Nu am să filozofez pe acest subiect, pentru că eu l-am auzit pe Socrate cum i-a sfătuit pe bărbați astfel: „Sfatul meu este să te căsătorești. Dacă vei avea o nevastă bună, vei fi fericit; dacă nu, vei deveni filosof „. Rezultă clar de aici prin extrapolare că nu pot să fiu nici fericită, nici să meditez filozofic la vreun subiect, oricare ar fi acesta și rezultă totodată că 90 % dintre bărbați sunt filozofi. Ați văzut peste tot cum își dau eu cu părerea despre nemurirea sufletului și viața de apoi. Săracii de ei, tot speră să aibă timp destul timp să își găsească și ei fericirea cu femeia mult visată și apoi să nu le întâlnească cu fostele în Rai. Nu știu exact să fi văzut 2 sau 3 bărbați fericiți. Socrate știa de atunci cât de imposibil este să găsești o nevastă bună.

Nu mă bag în chestii religioase sau de cultură, unde căsătoria poate lua diverse forme, unele mai dramatice și mai triste, unele mai violente și mai de neconceput. Și nici nu am să mă bag la urmașii lui Adam și la motivele pentru care ei se căsătoresc. Nu de alta dar femeia este cea care trebuie să spuna ” I do „, așa că nu prea ne-ar interesa ce l-a mânat pe săracul bărbat în a pune întrebarea vieții lui, cât mai ales de ce rostesc Evele secolului nostru un „Da”, fie el gândit la nivel conștient și pregătit din adolescență, fie adânc gătit în sosurile subconștientului și condimentat cu toate emoțiile și traumele unei clasice copilării. Să ne rugăm doar să îi treacă prin cap bărbatului să păstreze bonul fiscal de la inel în caz de refuz. În rest, toate se rezolvă.

Deși parcă vă văd cum vă dați ochii sau mouse-ul calculatorului peste cap, gândindu-vă că nu aș avea de ce să abordez acest subiect, dacă nu sunt o femeie măritată. Păi atunci de ce ar vorbi preoții despre viața de după, terapeuții hetero despre homosexualitate sau politicienii despre sărăcie? Pentru că se poate să vorbești despre orice îți trece prin minte și pentru că ” a vorbire depre orice rahat, humanum este”. O să o fac o singură dată, căci și ” perseverare diabolicum”.

Fără să vă mai plictisesc cu latina mea schilodită, să intru în pâine sau chiflă mai bine zis. O să vedeți de ce. Căsătoria este după mine ca o comandă la un fast-food de renume mondial și fiecare alegere pe care o face omul, respectiv femeia care dorește să facă un nuptialis cu alesul, poate să ia forma pozelor din meniu. Hai să le luăm pe rând să vedem ce iese! Sigur vi se va face și foame, dar asta nu e vina mea.

Există în lume femeile „ Big buckets” sau varianta de lux a mariajului. Alea care mizează pe cartea cea mai mare. Le recunoști imediat oriunde ai merge. Își conduc mașina de multe mii de euro, imediat după ce și-au tras pe ele blugii Philipp Plein, s-au încălțat cu ultimul model de Balenciaga și și-au băgat în poșetuța Hermes, pe care au pupat-o în prealabil, mândre de ele – unele chiar ” au muncit” din greu pentru ea – cele mai scumpe farduri. Da, fardurile alea care se dau peste ce a făcut esteticianul cu cuțitul pe fața lor la clinica din Dorobanți. Ele când aleg să facă pasul cel mare, – nu ăla când trebuie să se urce în SUV -,merg să comande ceva ce le va ține de foame pe termen lung, adică își caută un soț bogat, prosper, de viitor care să le poată ține odraslele la școli private. Unele dintre ele comandă varianta picantă, ceea ce se poate traduce prin mai multe lucruri: fie este un internațional celebru, fie un Casanova care să le țină atenția în priză, fie un interlop care le poate aduce celebritate prin revistele de scandal. Unii ar putea spune că sunt fete deștepte, unii le-ar huidui, însă majoritatea le invidiază pe ascuns, așa printre înjurăturile agățate de măselele invidioase.

O altă specie este „femeia meniu”, cea mai întâlnită variantă. Slavă Domnului, avem la tipuri de meniuri, încât vă este foarte ușor să găsiți pe lângă voi acest tip de fată. Este domnișoara care își dorește să se căsătorească imediat după facultate, care a mai visat în timpul sesiunilor cum ar arăta progeniturile, iar pe timp de vacanță și-a proiectat imaginar atât casa în care va locui, cât și vacanțele luate pe Booking. Nu este foarte pretențioasă la bărbați, pentru că știe că nu își permite acest lux. Nu este nici prea frumoasă, nici foarte deșteaptă, așa că speră doar ca „hamburgerul” ei să vină la pachet cu o casă de 3 camere undeva cât de cât central – aștia fiind cartofii prăjiți- și o mașină decentă luată în leasing – Cola sau Fanta, nu contează, important este să te ducă până mai departe de Comarnic în week-end fără să se strice pe drum. Își împarte conștiincios sarcinile cu alesul inimii, duc amândoi pe rând gunoiul tacticos până la ghenă, sexul este precum vaccinul anitigripal: sezonier, doare un pic, nu îți place să îl faci, dar știi că e bun la sănătate.

Urmează „domnișoara Salad”, doamnișoara pe care o invidiem, dar în același timp îi urăm în gând să se înece cu frunzele de spanac, mugurii de pin sau semințele de chia. E foarte pretențioasă la masculi, căci ei trebuie să nu dăuneze grav sănătații, fie ea și mentală. Nu se pot imagina deloc cu un bădăran, un incult sau cu vreun amărât sărac în vitamine. Are mare grijă de ea și de corpul ei, așa încât nu o să o vedeți îngurgitând ceva ce vine de la animale, nu va pune gurița rujată atent pe niciun pahar de alcool și va citi cărți de dezvoltare personală în timp ce stă întinsă pe salteluța de yoga. Cu toate aceste instrumente de trăire veșnică, de obicei este fata bătrână care se căsătorește după mijlocul vieții și asta doar pentru că își dă seama că mirosul de legume și aromaterapia nu sunt cele mai bune metode de agățat bărbați. Dar mie îmi e milă de cei care aleg acestă variantă, pentru că îmi imaginez cât de greu le va fi să explice timpul petrecut la drive-in doar pentru a simți și ei în nări mirosul de vită rostogolită prin sosuri.

Femeile „cutie for one sau femeile twister” sunt femeile dintr-o bucată. Sunt probabil cele mai dificile, pentru că sunt femeile de la care nu știi ce să te aștepți. Sunt femeile căre nu dau doua bancnote de Eminescu pe părerea celorlalți. Sunt independente emoțional, de multe ori și financiar, așa că nu le prea poți mitui cu nimic. Cutia lor de fast-food este de obicei doar pentru ele, iar dacă au ales să se căsătorească au făcut-o doar ca să încerce și acest lucru în viață, așa că nu prea contează cum arată bărbatul de lângă ele, atâta timp cât nu le cer să respecte convenții sau reguli stupide ale societății, precum mersul la socrii de Crăciun sau gătitul pentru amicii care vin să râgâie la onomastici.

Există și femeile „tartă cu ciocolată” , fetele alea pe care le vedeți că își comandă doar desertul și nu mă refer la ceva preparat cu zahăr,adică trec direct la subiect. Pe astea nu le poți stăpânii deloc și dacă ai reușit să le transformi în neveste probabil ești vreun Leonardo sau Jason, pentru că nu le prea place să joace la o singură echipă. Și ce rost ar avea viața dacă nu încerci și cheese cake și tort de fructe și negresă când ai la tot pasul atâtea fast-food-uri. Și da, cam totul la ele este fast forward, chiar și sentimentele.

Niciuna dintre variante nu vi se potrivește? Atunci sunteți celibatara convinsă, ce își muncește fundulețul printr-o multinațională, poate o feministă ferm convinsă că celuloza primită la sfat nu îți garantează fericirea, poate o lesbiană, caz în care te felicit parțial și în secret pentru alegerea făcută, sau poate o măicuță la o mânăstire, caz în care… „chapeau”. Ok, aveți dreptate! Ce măicuță poate citi acest blog?! Sper și eu..Nu loviți cu pietre, că nu merge în spațiul virtual. Dacă nici astea nu vă descriu un pic ca femeie, însemnă că sunteți fericite câștigătoare ce ați descoperit rețeta traiului perfect. Vă rog să mă contactați cât de repede posibil! Dau o shaorma cu de toate.

Atenție! Persoanele care iubesc Crăciunul sunt rugate să nu citească acest articol!

Știu..vă așteptați să citiți ceva legat de miracolul acestei sărbători, de tradițiile aproape pierdute prin pădurea tehnologiei saturată de postările tematice pe rețele de socializare, de împodobirea bradului nelipsit prin mișcări hipnotizante devenite și mai mecanice pe fundal de colinde arhipuse pe repeat sau vă gândiți că voi scrie, emanând prin toți porii cu falsă mândrie culinară, o rețetă proprie de cozonac. Doamne ferește! Nu voi face asta. Voi ați văzut cât costă nuca anul ăsta?!:)
Pe mine mă doare la propriu această hămisitură amețitoare a unei competiții plănuită cu o finețe chirurgicală a unor oameni de a înzorzona această zi cu falsitatea unor sentimente pe care cred că se silesc să și le înghesuie în suflet, cu dorința transgenerațională de a perpetua obiceiuri pe care nu sunt sigură că le duc la gură . E aproape delirantă și creatoare de dependență toata frenezia cu care oamenii în aceste zile postează în eter pentru ceilalți instantanee cu brad, de sub brad, cu globuri, cu beteală, cu împachetat cadouri, cu despachetat cadouri, cu pisica îmbrăcată în Moș Crăciun, cu instalația megastralucitoare de pe case. Ok, am înțeles, vă place beteala și mâțele în costum roșu, dar chiar atât de mult încât să umpleși feed-ul la fiecare oră, hrănindu-mi gelozia? Eu, una, nu îmi pot lua prea ușor privirea de la aceste lucruri, pentru că mă fac să mă întreb ce e în neregulă cu mine, de ce nu fac și eu la fel. Trăim sărbătoarea Crăciunului în afara noastră, în pagini de internet, o trăim pe stradă, o trăim în mall-urile arhipline, o traim in mestecatul soriciului si in coca din cozonac, pentru că am uitat sau nu am învățat niciodată să o trăim în noi și pentru noi.
Mi-am pus de multe ori întrebarea de ce trebuie să punem o presiune atât de mare pe noi sa simtim ceva în această zi. Las la o parte și pentru alți oameni mai inteligenți ca mine semnificațiile religioase ale Crăciunului. Sunt prea insignifiantă eu pentru așa ceva și mi se pare un lucru prea intim și al fiecăruia. Dar ceva din cultura și conștinciozitatea cu care aproape întreg mapamondul își încalță bocancii emoționali ai Crăciunului, prinzându-i la vârfuri cu șireturi de gesturi comerciale, mă pune în postura de a mă transforma, uneori involuntar, în privitorul fascinat al urmelor triste lăsate de aceiași bocanci pe drumul de după un 25 decembrie mirosind a rămășițe arse ieșite din hornul petrecerii de stomace îmbuibate, pori ce se scutura în disperarea supraviețuirii după alcool și a unui suflet păcălit și golit de false sentimente de altruism și iubire ce își caută după această efervescență, locsorul moale și bine-cunoscut al egoismului și indiferenței de zi cu zi.
Mă uit cu un pic de invidie euforică la personaje pe care le văd zilnic cum se preschimbă aproape robotic imediat cum calendarul își bate apocaliptic gongul de decembrie. Voi ați observat cum oamenii se apucă la începutul acestei luni din an să tremure emotionalo-epileptic de dorința de a fi alături de rudele lor pe care, să recunoaștem, le-au dat ignore mai tot restul anului, cum dintr-o dată caută prin magazine „the perfect gift” -ul primit pe o lista a dorințelor în care s-au investit toate speranțele și prima de Crăciun, pe care să îl îndese sub Tannenbaum-ul nemțesc și apoi să aștepte cuminți satisfacția sau dezamăgirea din ochii recipientului iubit. Dar mai ales ați văzut cum apropiații voștri fac adevărate raliuri de Formula 1 demne de Sir Hamilton, pentru a prinde magicul si ronțăibilul șorici sau cel mai pufos cozonac pe care l-a creat gastronomia în aceste zile. Văzându-i cum aleargă și cât de înspăimântați par, ai putea să crezi că au fost programați în această cursă de parca au aflat că filme precum Independece Day, Armageddon sau Ziua Z vor prinde viață în realitatea noastră, iar noi vom fii actorii principali. For your own safety and comfort nu încercați să va puneți în calea unui cumpărător frenetic. Dăunează grav integrității fizice și sănătății mentale.
Ne târâm corpurile injectate de o frenezie artifical creată prin tot felul de locuri aglomerate pentru a ne crea iluzia că totul este perfect în această zi, când realitatea este că, după ce sărbătoarea va trece, toate celelelalte 364 sunt doar o hibernare a tuturor emoțiilor și gândurilor pe care le pregătim pentru anul ce va veni. Băgăm la loc, ca într-un depozitar de trăiri și mila și altruismul și iubirea și darnicia acestei perioade, pentru a face loc egoismului, geloziei, indiferenței, plictiselii cotidiene până când iarna va veni din nou. Vom ține pentru câteva zile pe pleoape amintirea beculețelor și bucuria deschiderii cadourilor, vom păstra în nari mirosul de preparate de casă și de brad, ca într-un vis terapeutic ce ne vindecă dorul de copilărie. Pentru ca apoi totul să dispară ca prin magie, o magie după care vom începe să tânjim în sfarșit de noiembrie următor.
Poate că, într-un fel special și ciudat, Crăciunul este un carusel. Ne urcăm în el în ianuarie, de undeva de jos, ne facem treaba, muncim, dar pe măsură ce se apropie vârful, respectiv iarna, începem să privim acolo sus, spre locul de unde vor începe să cadă fulgii de nea și să simțim cum vântul care ne bate pe umăr anunță frenezia unei zile magice. Și cu cât urcăm, cu atât adrenalina e mai mare, simțind în același timp o liniște care toarnă calm în venele agitației noastre. Iată! Vine! Iar noi trebuie să fim pregătiți și să trăim la maxim acest moment împreună cu cei dragi. Pentru că știm că după ce ajungem în vârf, caruselul o va lua în jos, lumea va reveni la normal și nu ne rămâne de făcut decât să așteptăm alte 364 de zile pentru a ne lua un nou bilet emoțional la caruselul Crăciunului.
Să fie ăsta lucrul pe care îl așteptăm cu toții de Crăciun? Nu cadourile pe care le-am visat și pentru care le-am notat într-un wish list simpatic. Ce ne-ar opri să îi scriem o scrisoare Moșului în iulie și el chiar să le trimită? Credeți că nu ne vede că suntem la mare sau pe nisip? Ne găsește și acolo. Nu așteptăm nici să ne delectăm papilele gustative cu bunătățuri. Rugați-o pe mama să vă facă saramale în martie și nu cred că vă refuza. A nu se înțelege pe mama mea! Nu așteptăm să fim cu cei dragi la aceeași masă, stând împreună în jurul bradului frumos împodobit. Din ce am verificat, clar nu e ilegal să punem beculețe în brad în luna august doar pentru că așa ni se năzare.
Eu cred că aștept Crăciunul doar pentru sentimentul că în această zi din an, indiferent cum ar fi sărbătorită și unde sau cu cine, sunt undeva sus acolo în carusel și că pentru câteva clipe totul se transformă într-o poveste veche de 2000 de ani pe care nici nu trebuie să o cred sau să o înțeleg. Important este să mă las prinsă de magie, să mă simt altfel decât o fac de obicei și să cred că singurul cadou de care am nevoie este un tur de încă 364 de zile de viață.