E o regulă în copywriting care spune că, dacă nu prinzi cititorul de la prima propoziție, atunci el pleacă.

Să se facă benzina 50 lei/ litru, dacă nu îmi vine câteodată să las naiba totul și să îmi iau o vacanță de 10 ani doar ca să nu fac nimic!

Hai că e cât de cât bună! Nu știu de ce am impresia că vorbesc cu multă lume care mă înțelege, când de fapt singurele persoane care citesc sunt tatăl meu și fiica mea. Și asta pentru că sunt „obligați”:)))

Îmi place să spun că atunci când un om ” dispare”, el doar își caută în harta trecutului pensule pentru a-și desena viitorul. Lasă totul deoparte pentru a găsi căruța potrivită în care să-și care mai departe povara destinului și se oprește la răscruce pentru a-și socoti sacii cu gânduri și sentimente.

Cunoaștem cu totii și am simțit momentul acela în care oala sufletului fierbe și stă să dea pe afară, timpul te pune pe genunchi și-ți dă un time out, un relaș de la potopul care îți învinețește gândurile cu lovituri de regrete și amar la inimă. Pentru mine pauza e doar o repetiție pentru un final deja anunțat, nu un moment de respiro. Dar dacă stai și te uiți , cuvântul ” sfârșit” conține în el un ” și”, astfel că speranța mă împinge să cred că dincolo de stația în care m-am oprit mai există totuși ceva.

Chill! Am avut și pauze în care am pus în sacul stomacului de-ale celor lumești .. a se citi dulciuri și alte elemente bahice. Poate cineva dintre voi să ia un respiro fără aceste lucruri? Acum cei pudici să își taie net-ul, căci am și păcătuit după Sfânta Scriptură și chiar în mai multe poziții, dar sigur o să îmi fie iertate, căci au fost ” pauze” destul de scurte:)

M-am căutat în aceste zile de vară plânsă și tăcută în oglinda retrovizoare pe „Mine”, acel Mine pe care mi-l doream de mică. Cred că mă rugam să găsesc fărâme din fata de ieri care să îmi facă semne încotro să o apuc, dar nu găseam decât oameni și locuri care își luau ” Adio” de la mine. De acolo din oglinda, îmi zâmbeau diabolic ființe și lucruri care păreau picate din alt univers. De condus tot trebuie să conduci, doar că drumul din fața ta pare de negăsit chiar și de Waze. Și atunci te rogi să conduci un Lamborgini Gallardo LP sau un BMW M3 GTS (mașini pe podium la distanța de frânare) pentru că așa poți pune pauză repede pentru a te decide încotro să o iei.

Dar pentru ca și copacii se opresc toamna să înflorească doar pentru a-și scutura frunzele moarte și a-și pregăti rădăcinile pentru o noua primavară, mi-am oprit și eu gândurile pentru a-mi căuta în ramuri un nou început. Durerea e și mai mare atunci când simți că porți încă în crengile tale oameni și amintiri pe care nu poți să le scuturi la pământ. Sunt sudați de iubire atât de adânc și de brutal, încât simți că dacă adie un pic vântul, mai degrabă te vei rupe tu în bucăți.

Niciodată un sfârșit nu e un nou început, pentru ca în tine rămân, veșnic agățate de pielea amintirilor, persoanele și locuri care au imprimat pauze de fericire pe discul destinului tău. Iar muzica prezenței lor se aude și acum cum tropăie peste portativul de tristețe și durere al notelor pe care ni le-au cântat.

Vă rog să nu mă înțelegeți greșit. Nu îmi doresc în niciun fel să îmi sterg din memorie dârele de manele lăsate de vecini într-o sâmbătă seară. Întotdeauna am considerat că mă ajută într-un fel aparte să mă apropii de iluminarea mea spirituală. Știți? Ca o pauză.

Multa lume se teme de un sfârșit, de un final, unii chiar și de o pauză. Ne e teamă de moarte, deși nimeni nu se teme înainte de a se naște. Și atunci, când se termină ceva, ne e de fapt teamă că nu putem lua cu noi ceea ce pierdem, nu faptul de a pleca. Stăm la răscruce să ne gândim pe unde să o luăm mai departe, doar pentru a căuta cu ochii ce saci luăm cu noi și după care saci vom plânge. Mă întorc la saci doar pentru că simt că ducem cu noi atâtea greutăți, încât mă mir că nu ne trasnformăm toți în cămile. Le-am lăsa jos, fix în mijlocul drumului, dacă omul ar putea să-și lase în drum toate traumele și necazurile.

Am sortat ceea ce voiam să las în spatele acestei noi linii de start și ce îmi doream sa iau cu mine spre linia de finish, exact așa cum un căpitan decide să arunce în mare greutățile inutile care îi pot răsturna corabia.

Tocmai acum când scriu, mi-am luat o pauză să mă găndesc la Johnny Depp dezbrăcat. Poate pentru că am scris cuvântul „corabie”?

Am dispărut pentru a îmi înnumăra victoriile și pierderile, căci așa e în tenis. Uneori e nevoie de o pauză să dai focul mai mic la oala, să alegi la răscruce drumul despre care crezi că va fi cu cele mai puține obstacole și lacrimi și să te reconstruiești fără să mai cari după tine bagaje de trădare, pline de lenjeria inutilă și perversă a eternului ” totul va fi bine”. Pauza este un bine într-un ceas fără oprire.

Sfârșitul vine chiar dacă are un ” și” în el, dar de un break de la viață avem toți nevoie la un moment dat, fie doar pentru a ne aminti de ce suntem în această competiție de unde nimeni nu iese câștigător în lupta cu moartea. Totuși drumul până acolo contează, chiar dacă ne oprim din când în când să scuturăm frunzele uscate.

Mă reconstruiesc nu pentru a fi mai bună, ci pentru a da o șansa și altor părți din mine să strălucească. Eu nu am să las oala să dea în clocot, nu am să pierd pe drum sacii care merită și voi da ” play” la un nou cântec din play-list ul liniei către finish.

Sorry for the wait! I was under construction.

PS. De ce mi-am acordat azi o pauză și am scris din nou? Pentru că tocmai am primit factura pentru încă un an de Cuvintele Vivianei:). Se pare că cei de la WordPress nu iau pauze de la încasat🤦‍♀️.

PS 2. Vă rog să nu criticați prea mult ce am aberat. Totul a fost scris…într-o ..pau… La naiba! Hai să îi spunem lipsă de inspirație.